Efemeritatea şi ciclurile vieţii

     
     Acceptând starea şi calitatea prezentă a tuturor lucrurilor, vi se dezvăluie o dimensiune mai profundă în spatele jocului contrariilor, ca o prezenţă durabilă, o linişte adâncă ce nu se schimbă, o bucurie fără nici o cauză, dincolo de bine şi de rău. Este bucuria Fiinţei, pacea lui Dumnezeu.
     La nivelul formei, există naştere şi moarte, creaţie şi distrugere, creştere şi dispariţie a formelor aparent separate. Acest lucru se reflectă peste tot: în ciclul de viaţă al unei stele sau al unei planete, al unui corp fizic, al unui copac, al unei flori; în ridicarea şi prăbuşirea naţiunilor, a sistemelor politice, a civilizaţiilor; şi în inevitabilul ciclu câştig pierdere din viaţa unei persoane.
     Există cicluri ale succesului, când lucrurile se adună în jurul dvs. şi prosperaţi, şi cicluri ale eşecului, când lucrurile se spulberă sau se dezintegrează şi trebuie să renunţaţi la ele pentru a lăsa să apară lucruri noi sau pentru a le permite transformărilor să se producă. Dacă vă agăţaţi de lucruri şi vă opuneţi în momentul respectiv înseamnă că refuzaţi să acceptaţi cursul vieţii şi veţi suferi.
     Nu este adevărat că ciclul ascendent este bun şi cel descendent este rău, cu excepţia evaluărilor mentale. Creşterea este de obicei pozitivă, dar nimic nu poate creşte la infinit. Dacă această creştere, de orice fel, ar continua mereu, în final ar deveni monstruoasă şi distructivă. Distrugerea este necesară ca să poată avea loc o nouă creştere. Nu se poate una fără alta.
     Ciclul descendent este absolut esenţial pentru realizarea spirituală. Trebuie să ai un eşec profund la un anumit nivel sau să trăieşti o pierdere sau o durere profundă ca să te simţi atras către dimensiunea spirituală. Sau poate că, la un moment dat, succesul însuşi a devenit gol şi lipsit de sens şi astfel s-a transformat în eşec. Eşecul se află ascuns în fiecare succes şi succesul în fiecare eşec . În această lume, adică la nivelul formei, toată lumea are „eşecuri" mai devreme sau mai târziu şi, desigur, fiecare realizare ajunge în ultimă instanţă un nimic. Toate formele sunt efemere.
     Puteţi continua să fiţi activ, să vă bucuraţi exprimând sau creând forme şi circumstanţe noi, fără să vă identificaţi cu ele. Nu aveţi nevoie de ele ca să vă dea un sentiment de identitate. Ele nu sunt viaţa dvs. - numai situaţia dvs. de viaţă.
     Energia dvs. fizică este şi ea supusă ciclurilor. Nu poate fi întotdeauna la nivel maxim. Vor exista momente de energie slabă şi momente de energie înaltă. Vor exista perioade când veţi fi extrem de activ sau de creativ, dar este posibil să existe şi momente când totul pare să stea pe loc şi când aveţi sentimentul că nu obţineţi niciun rezultat, că nu realizaţi nimic. Un ciclu poate dura oricât, de la câteva ore la câţiva ani. Există cicluri mari şi cicluri mici în interiorul acestora. Multe boli apar din împotrivirea faţă de aceste cicluri de energie scăzută, care sunt vitale pentru regenerare. Compulsia de a face şi tendinţa de a deriva sentimentul valorii proprii şi sentimentul identităţii din factori externi, cum ar fi realizările, sunt o iluzie inevitabilă atâta timp cât vă identificaţi cu mintea. în aceste condiţii devine foarte dificil sau chiar imposibil pentru dvs. să acceptaţi ciclurile negative şi să le permiteţi să existe. Astfel, inteligenţa organismului poate prelua controlul ca măsură de autoprotecţie, creând o boală pentru a vă forţa să vă opriţi, pentru ca regenerarea necesară să aibă loc.
     Natura ciclică a universului este strâns legată de efemeritatea tuturor lucrurilor şi a situaţiilor. Buddha a făcut din aceasta partea centrală a învăţăturii sale. Toate condiţiile sunt extrem de instabile şi aflate într-un flux constant, sau, după cum spunea el, efemeritatea este o caracteristică a fiecărei stări, a fiecărei situaţii pe care o veţi întâlni în viaţă. Aceasta se va schimba, va dispărea sau va înceta să vă mai mulţumească. Efemeritatea are un rol central şi în învăţăturile lui Isus: „Nu adunaţi pentru voi comori pe pământ, unde moliile şi rugina distrug şi unde hoţii intră şi fură...".
     Atâta timp cât o stare este evaluată de mintea dvs. ca fiind „bună", indiferent dacă este vorba de o relaţie, o posesiune, un rol social, un loc sau corpul fizic, mintea se ataşează de ea şi se identifică cu ea. Vă face fericit, vă face să aveţi un sentiment pozitiv faţă de propria persoană şi poate să devină o parte din dvs. sau din acela care credeţi că sunteţi. Dar nimic nu durează în această dimensiune în care moliile şi rugina distrug totul. Lucrurile iau sfârşit, se transformă sau suferă o schimbare de polaritate: aceeaşi stare care ieri sau anul trecut era bună a devenit brusc sau treptat rea. Starea care vă făcea fericit vă face acum nefericit. Prosperitatea de azi devine consumismul fără sfârşit de mâine. Căsătoria şi luna de miere fericite devin divorţul nefericit sau coabitarea nefericită de mâine. Sau o anumită stare dispare, şi absenţa ei vă face nefericit. Când o stare sau o situaţie de care mintea s-a ataşat şi cu care s-a identificat se schimbă sau dispare, mintea nu poate accepta acest lucru. Se va agăţa de starea care dispare şi se va opune schimbării. Este ca şi cum un membru ar fi smuls din corpul dvs.
     Uneori, auzim despre oameni care şi-au pierdut toţi banii sau a căror reputaţie a fost distrusă, motiv pentru care s-au sinucis. Acestea sunt cazuri extreme. Alţii, atunci când suferă o pierdere gravă de un fel sau altul, devin profund nefericiţi şi se îmbolnăvesc. Nu pot face diferenţa între ei înşişi şi situaţia de viaţă în care se află. Am citit de curând despre o actriţă renumită, care a murit la 80 de ani. Când frumuseţea ei a început să pălească şi să fie distrusă de bătrâneţe, a ajuns la disperare şi a început să ducă o viaţă extrem de retrasă. Şi ea se identificase cu o stare externă: aspectul ei fizic. La început, această stare i-a creat un sentiment de identitate fericit, apoi unul nefericit. Dacă ar fi fost capabilă să intre în legătură cu viaţa atemporală şi lipsită de formă din ea, şiar fi putut urmări şi accepta ofilirea formei exterioare în deplină linişte şi pace sufletească. Mai mult, forma ei exterioară ar fi devenit din ce în ce mai transparentă faţă de lumina care izvora din natura ei adevărată atemporală, astfel încât frumuseţea nu i s-ar fi diminuat, ci s-ar fi transformat pur şi simplu în frumuseţe spirituală. Totuşi, nimeni nu i-a spus că acest lucru este posibil. Cel mai important mod de cunoaştere nu este încă accesibil tuturor.

     Buddha ne-a învăţat că fericirea este dukkha — un cuvânt din limba pali, care înseamnă „suferinţă" sau „insatisfacţie". Este inseparabilă de opusul ei. Adică fericirea şi nefericirea sunt, de fapt, una. Numai iluzia timpului le separă.    
     Un călugăr budist a spus odată: "Tot ceea ce am învăţat în cei 20 de ani de când sunt călugăr poate fi rezumat într-o singură propoziţie: «Tot ceea ce apare dispare». Asta este tot ce ştiu". Desigur, voia să spună cam următoarele: "Am învăţat să nu mă opun situaţiei prezente. Am învăţat să-i permit prezentului să existe şi să accept natura efemeră a tuturor lucrurilor şi stărilor. Astfel, mi-am găsit liniştea."
 
Eckhart Tolle inspire me