Fie că sunt pronunţate cu voce tare, fie că rămân nerostite, la stadiul de gânduri, cuvintele pot arunca o vrajă aproape hipnotică asupra noastră. Ne pierdem cu uşurinţă în ele şi ajungem să credem, hipnotizaţi, că odată ce am ataşat un cuvânt unui anumit lucru, cunoaştem ce este lucrul acela, în realitate însă nu ştim ce este, ci doar am acoperit misterul cu o etichetă. Orice element, indiferent că este o pasăre, un copac sau o simplă piatră şi cu atât mai mult o fiinţă umană rămâne necunoscut în ultimă instanţă. Lucrurile stau astfel deoarece fiecare element are o profunzime insondabilă. Tot ceea ce putem percepe, experimenta, analiza nu reprezintă decât stratul de suprafaţă al realităţii, mai puţin decât partea vizibilă a unui aisberg. Sub ceea ce se vede la suprafaţă există nu doar o legătură între toate elementele, ci şi legătura lor cu Sursa vieţii din care au apărut. Chiar şi o piatră, dar mai degrabă o floare sau o pasăre ne pot arăta drumul înapoi către Dumnezeu, către Sursă, către noi înşine. Atunci când le privim, le ţinem în mână ori le lăsam să existe fără să le ataşam un cuvânt sau o etichetă mentală, în noi va răsări un sentiment de veneraţie şi de uimire. Esenţa lor ni se va revela în tăcere şi totodată va reflecta înapoi către noi propria voastră esenţă. Iată ce percep marii artişti şi reuşesc să transmită prin arta lor. Van Gogh n-a spus: „E doar un scaun vechi”, ci l-a privit îndelung, percepând fiinţa acelui scaun. Apoi, aşezându-se în faţa pânzei, şi-a luat pensula. Scaunul în sine ar fi putut fi vândut înschimbul câtorva dolari. Pictura aceluiaşi scaun însă poate costa astăzi peste 25 de milioane de dolari.
Când vom înceta să acoperim lumea cu cuvintele şi etichetele noastre, viaţa ni se va îmbogăţi cu un sentiment al miraculosului care s-a pierdut cu mult timp în urmă, atunci când umanitatea, în loc să se folosească de gândire, s-a lăsat posedată de ea. Viaţa noastră recapătă o anumită profunzime. Lucrurile îşi recâştigă prospeţimea, noutatea. Iar cel mai mare miracol constă în experimentarea sinelui nostru esenţial ca precedând orice cuvânt, gând, etichetă mentală sau imagine. Pentru ca acest lucru să fie posibil va fi necesar să clarificăm percepţia Eului, a Fiinţei, extrăgând-o dintre toate acele noţiuni cu care s-a amestecat, adică s-a identificat.
Cu cât ataşăm mai repede etichete verbale sau mentale lucrurilor, oamenilor şi situaţiilor, cu atât mai goală şi lipsită de viaţă devine realitatea noastră şi cu atât deveni mai impermeabili faţă de realitate, faţă de miracolul vieţii care există neîntrerupt în noi şi în jurul nostru. Procedând astfel poate că ajungem mai abili, dar vom pierde înţelepciunea şi, de asemenea, bucuria, iubirea,creativitatea şi însufleţirea. Acestea sunt ascunse în pauza tăcută dintre percepţie şi interpretare. Este de la sine înţeles că e necesar să recurgem la cuvinte şi la gândire. Acestea au frumuseţea lor, dar este oare nevoie să le devenim prizonieri? Cuvintele reduc realitatea la ceva ce poate fi cuprins de mintea noastră, iar aceasta nu poate cuprinde prea mult.
Limbajul constă din cinci sunete de bază produse de corzile vocale. Acestea sunt vocalele a, e, i, o, u. Celelalte sunete sunt consoane produse datorită presiunii aerului: s, f, g şi aşa mai departe. Credeţi că vreo combinaţie a acestor sunete elementare ar putea vreodatăexplica cine suntem, care este scopul ultim al universului sau chiar sensul profund al existenţei unui copac, a unei pietre?
