Am citit zilele aste cateva randuri .
"Pitici zburdalnici pe creier sau mai simplu, idei fixe. Cine nu are?
Sa ne imaginăm că ideile zboară până-şi găsesc proprietarul sau adeptul.
Ce se întâmplă după aceea?
Fireşte, traseul gândurilor este unul intern, dar în momentul în care interacţionează cu altele totul se schimbă.
EU asta cred şi nu renunţ pentru nimic în lume la ideea mea!
De aici şi până la a fi dominat de un om, un gând, o părere drumul este scurt sau nu este prea lung :)
Obsesiile pot deveni distructive dacă le lăsăm să crească. E posibil, dar cum se ajunge acolo? Trebuie doar să vrei ceva atât de mult încât să-ţi orbească raţiunea.
De multe ori startul îl dau capriciile sau diferite stări de moment, iar restul este desfăşurarea succesivă a unor episoade strâns legate între ele.
Uneori consecinţele pot fi interesante: crearea unor scenarii fanteziste sau interpretarea anumitor gesturi sau expresii dau de lucru imaginaţiei, o hrănesc mai mult sau mai puţin sănătos.
Trebuie să ştii când să te opreşti atunci când te bântuie astfel de fenomene, eventual să le echilibrezi cu puţină apă rece, pragmatism sau un upgrade al priorităţilor.
În cele din urmă autosugestia poate fi înşelătoare iar obiectul fixaţiei să fie un măr lucios, dar putred."
Si acum cateva comentarii.
Problema e cum sa-ti mai dai seama cand mintea ti-e umbrita, cand ea se intuneca din diverse motive!
E mare lucru sa stii sa te opresti, e mare lucru sa recunosti, fie si numai fata de tine insuti
[e mare lucru sa intinzi mana atunci cand trebuie]
Ne luptam si cu obsesiile noastre si cu obsesiile celorlati. Si daca celalalt este cineva de care iti pasa iti consumi din energia ta ca sa il faci sa inteleaga ca poate lucrurile sunt altfel decat le vede. Vrei sa isi da seama ca greseste. Mai mult iti intoarce spatele, ca stai si te gandesti cateodata, precum una din prietenele mele "Uneori chiar cred ca nu merita altii energia noastra consumata pentru ca ne pasa prea mult - Olivia"
Intrebarea este daca noi comunicam cu adevarat ca si oameni in propriile noastre vieti sau ne prefacem!??! Ma refer la noi, cei adevarati, nu la noi ca masti fata de altii… prefer sa ma expun riscului de a fi exact cine sunt, dar si sa pastrez o doza de “armura”.
Acu ca o fi obsesie sau idee fixa, nu stiu, dar le iau ca atare si invat sa ma adaptez din mers.
Ideea e ca stiu, simt, cand sa nu intrec limite.
Singura limita pe care o intrec e aceea in a darui.
Cred ca succesul de mai tarziu a unei obsesii (in ochii tai, in ochii lumii cui ii pasa ?) depinde de natura ei si cum vezi tu acea obsesie. Daca tu o vezi ca pe un lucru pozitiv, te va afecta doar in masura in care aceasta obsesie este realizabila. Pe de alta parte, daca vezi obiectul obsesia ca fiind un lucru negativ, iti pui piedici si te situezi din start in pozitie de inferioritate, fara interventia reala a vreunui factor extern.
Daca cineva are idei fixe, trebuie sa ne aliniem la ele?
A trage concluzia ca un om daca e fixist are inclinatie spre posesie din cauza asta nu afecteaza prea tare. Si poate sa nu aiba valoare de adevar (daca cineva e obsedat de cunoastere?) Exceptand cazul in care obiectul obsesiei sale este o persoana, dar aici depinde de raportul sau cu persoana respectiva. Daca e un amic obsedat de tine, asta poate fi stanjenitor, daca e persoana iubita, nu asta ai vrea de la ea, atentie ?
Sa nu uitam ca luati la gramada ,cei mai fixisti, sunt oamenii religiosi (schimba-le credinta, daca poti)
obsesiile omului sunt pacatele si virtutile sale si fara ele ar fi “sters”.
Omul are nevoie de obsesii pentru a supravietui.
Sa te revolti impotriva obsesiilor altora se traduce in neintelegere si sa te revolti impotriva obsesiilor tale e masochism (chiar daca intentia are scop nobil)?
Exista atat de multi oameni condusi de obsesiile lor in asemenea hal incat nu ii mai intereseaza nimic altceva. Langa aceia poti sta linistit, ca nu vor incerca sa iti schimbe opinia si nici nu vor fi curiosi de ea.
Pentru ei aproape ca nu vei exista.
